La Editura „Caiete Silvane” a apărut, cu sprijinul Consiliului Județean Sălaj și al Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, cartea semnată de László László, „A fehér vödör” („Găleata albă”). Textele apărute în volumul de nuvele și povestiri sunt îngrijite de Vicsai Zsolt.
Autorul este profesor de istorie în Zalău, la Colegiul Național „Silvania”. În 1985 a absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie al Universităţii „Babeş-Bolyai”. Între 1985-1990 a fost profesor în Şamşud, iar din 1990 predă în Zalău.
Născut la 26 mai 1958, în comuna Sângeorgiu de Pădure (județul Mureș), László László a cochetat cu poezia încă de la vârsta de opt ani, când a debutat în revista pentru copii „Napsugár” de la Cluj. A publicat articole, eseuri şi studii istorice în diferite reviste și volume colective, având și câteva volume proprii. Scrie atât în limba română, cât și în limba maghiară. La Editura „Caiete Silvane” a mai publicat, în anul 2019, cartea „Visul meu… Interferențe istorice și culturale româno-maghiare”.
„Prezentul volum de proză scurtă este cumva o consecință și un rezultat al epidemiei de Covid, în sensul că perioada lungă de izolare a avut un rol major în retrăirea, reîmprospătarea unor amintiri, întâmplări sau în privința realizării a unor idei mai vechi. Pe alocuri, în unele dintre scrieri, apar și anumite elemente autobiografice. Personajele nuvelelor și povestirilor sunt oameni aproape obișnuiți, cu o excepție: găleata albă buclucașă, care dintr-o piesă de bază a unei gospodării, decade mult mai prejos… Totuși găleata poate fi consolată prin faptul că ajunge pe coperta unui volum, și aceeași găleată va fi imortalizată prin titlul cărții”, precizează László László despre volumul „A fehér vödör”.
Trei fragmente din trei nuvele din volum, în traducerea autorului:
„În cercurile bine informate, sau mai degrabă în cercurile cele mai bine informate, circulă o legendă urbană, despre o nouă pandemie în curs de expansiune…
Numele pandemiei este febra lecturii: În ciuda numelui său, nu implică creșterea temperaturii corpului uman, nici dureri de cap sau tuse. Nu dăunează plămânilor sau inimii, doar stomacului, dacă încercăm lucrări nepotrivite. (Este o chestiune de gust, dar depinde și de stomac.) Însă lectura este extrem de utilă în privința vocabularului, pentru dezvoltarea gândirii critice, precum și în privința educației, ori pentru petrecerea inteligentă a timpului liber.
În ceea ce privește genul literar, putem alege liber, ca să spunem așa, individual conform gustului ori educației fiecăruia. Poate să fie roman, poezie, povestire, dramă, eseu, scriere umoristică etc. Dacă cineva este interesat de opinia autorului, el ar paria pe nuvelă…” (Vílágjárvány/Pandemie)
***
„Spre deosebire de copiii și tinerii de pe strada lor, lui Gizus îi plăcea școala. Avea o minte deschisă și înțelegea lecția deja în clasă, deci acasă nu trebuia să învețe prea mult. Îi plăcea școala și pentru că instituția avea o bibliotecă. Îi plăcea să citească, atunci când familia și timpul îi permiteau. Mama sa îi spunea că lectura strică ochii, produce tulburări mentale, până și ea a auzit de cineva care a luat-o razna de la atâta citit…” (A tanítónő/Învățătoarea)
***
„Desigur, Tocănești nu era numele real al satului, așa că nimeni nu ar trebui să caute această denumire pe hartă. Dar așa era «supranumit» satul în zonă, pentru că femeile din alte localități nu puteau găti o tocăniță de ceapă la fel de gustoasă precum cea de acolo. Cei din Tocănești aveau priceperea necesară și materia primă potrivită: în sat se cultiva un soi de ceapă albă frumoasă, dar punctul lor forte era ceapa roșie. Locuitorii satelor învecinate (mai invidioși și evident mai leneși) îi porecleau cepari. Pentru tocănița e nevoie și de carne, iar ei dispuneau și de așa ceva, chiar dacă, mai nou, ceva mai puțini porci guițau și gâfâiau în șoproanele sătenilor.” (Zászlók/Steaguri)
„Caiete Silvane”, revista și editura Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, instituție a Consiliului Județean Sălaj.
